De astă dată n-am chef de glumă! Dar absolut deloc! Pentru că ce vreau să vă spun este cât se poate de serios. După unele statistici, toate demne de crezare, făcute de specialişti de primă mână şi nu la comanda – interesată – a unui grup de interese, cum – vai! – Se mai întâmplă şi pe la noi şi pe aiurea, România a ajuns pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte îmbolnăvirile de TBC, adică tuberculoză. Tristă performanţă, blamabilă pentru o stare de lucruri care s-a agravat de la un an la altul. Pentru că această boală – datorată, desigur, şi bacilului Koch – este, neîndoielnic, o boală a malnutriţiei, mai neaoş spus, a foamei prelungite şi a mizeriei. Şi cum să nu se ajungă aici când se recunoaşte oficial că cca 10 milioane – da, aţi reţinut bine – 10 milioane de concetăţeni de-ai noştri trăiesc mult sub pragul limită a sărăciei. Dacă până şi fasolea uscată, până mai ieri hrana amărâtului, a ajuns să fie un lux – şi la 60 de mii de lei, în bani vechi, kilogramul, cât se cere şi se dă în piaţă, chiar este un lux – înseamnă că situaţia a scăpat, evident, de sub control.
Spun acum o banalitate: ca să trăiască, omul trebuie să mai şi mănânce. Şi dacă, cu toţii eram mai mult decât indignaţi, până prin 89, de aşa zisa alimentaţie raţională şi detestam aşa numitele circuri ale foamei, ce să mai zicem acum, când de ale gurii se găsesc cu prisosinţă, dar aproape o jumătate din populaţia ţării înghite în sec şi se satură doar privind marfa expusă în galantare. Că de cumpărat, nu le dă mâna şi nu le permite buzunarul. Fie că e criză, fie că nu. Iată de ce trebuie să se facă urgent ceva în acest sens, pentru a se combate foamea ce ameninţă să devină endemică, cronică, ori cum vreţi să îi ziceţi, în această ţară care are unul dintre cele mai fertile terenuri arabile din Europa, situându-ne pe locul imediat următor după Franţa.
Şi ar mai fi ceva, printre multele măsuri ce se impun a fi luate pentru a contracara teribilul flagel numit tuberculoză, cu victime majoritare în mediul rural. Ce anume am în vedere? Prevenirea şi depistarea cât mai timpurie a bolii. Cândva existau cunoscutele în vreme, caravane MRF, adică micro-radio-otografie. Am lucrat, imediat după liceu, pe una din acestea şi ştiu ce vorbesc: mergeam prin sate şi nu rămânea locuitor care să nu fie trecut prin filtrul acestui examen. Ba, îmi amintesc, nici şatrele cu ţigani nomazi nu scăpau – mai de voie, mai de nevoie, de acest test obligatoriu pentru sănătatea lor. Numai astfel, repetând periodic operaţia, se pot depista, din vreme, cazurile ce necesită intervenţia de urgenţă a medicului, tratamentul adecvat şi, eventual, spitalizarea ori internarea în sanatorii. Câte or mai fi existând. Pentru că cel din pantelimonul Bucureştilor – şi nu este un caz singular – a fost transformat de un întreprinzător, cu acordul autorităţilor, desigur, în locantă de lux. Halal să le fie! Şi ruşine!!

Până prin anii 20 prin casă nu se prea vorbea de ce avere aveau bunicii, până ce odată cu colectivizarea şi naţionalizarea le-a fost luat totul şi pământul şi pădurea şi cele trei mori ţărăneşti, dar făcute nemţeşte, pe care le agonisiseră din osteneala şi priceperea a două generaţii de oameni pentru care munca era mai presus de toate. Nu se prea vorbea despre asta pentru că nu avea rost să tot plângi şi să te căinezi după laptele vărsat. Şi, apoi, nici nu era bine şi nici înţelept să ştie copiii cum şi ce a fost şi să se apuce să spună şi altora. Vremurile erau cum erau, destui avuseseră necazuri şi cu şcoala şi cu serviciul pentru că dezgropaseră din trecut lucruri care nu mai era potrivit să fie scoase la lumină. La ce bun? Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Numai că de vreo 20 de ani încoace situaţia s-a schimbat cu totul, se părea că, după atâta amar de vreme, lumea se întorsese cu fundul în sus, iată că răul îşi revenea la matcă şi gospodarilor le va fi returnat avutul luat cu de-a sila. Pentru că – nu-i aşa ? – Unde-i lege, nu-i tocmeală, în teorie, cel puţin, ori poate la alţii. Întrucât pe la noi, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, una-i ce se spune şi alta, cu totul alta ce se face. Drept care din pământul ce-l avusese familia la care mă refer, s-a primit doar câte ceva. Dar nici măcar pe locul unde era trecut în acte, ci o fărâmă aici, alta dincolo, cealaltă mai ştiu eu unde, de-ţi lua o zi întreagă sau poate mai mult să ajungi de la un loc la altul. Drumuri taman bune de străbătut de oameni bătrâni şi bolnavi, cum – iată au ajuns moştenitorii averii. Cât despre pădurea avută cândva, nu s-a primit decât un ha din cele aproape 20 câte fuseseră. Dar ce pădure? Care pădure? Că mai toţi copacii nu-s mai groşi decât mâna unui copil şi acela slăbănog. Din agoniseala a două generaţii de ţărani gospodari, luată cândva cu japca, ar mai fi în discuţie, pentru urmaşii acestora, oameni care nu mai sunt de mult în putere şi pe care banii nu-i dau afară din casă, doar necazurile şi bolile, ar mai fi în discuţie cele trei mori. De la ele însă mai bine să-şi mute gândul. De ce? Pentru că de la una i s-au luat toate utilajele şi s-au mutat, nimeni nu ştie unde şi chiar dacă o primesc înapoi, ce să facă aşa golită de toate necesare, cum se afla dânsa, pe cea de a doua cică au incendiat-o ruşii, iar pe cea de-a treia şi-a trecut-o în proprietate, cu de la sine putere şi fără nici un act, un întreprinzător.
- O vreţi înapoi, le dă cu tifla moştenitorilor legitimi, daţi-mă în judecată!
Cum nici nu se pune problema unei acţiuni în justiţie, de unde mijloacele financiare, când banii nu ajung nici pentru masa zilnică, cei în drept să-şi revendice proprietatea închid în sec şi speră la legi mai drepte.
Până atunci însă, de ce să se mai gândească şi să se socotească şi să-şi facă inimă rea în legătură cu ce a fost şi cu ce ar fi putut să mai fie. Vremurile s-or mai fi schimbat ele, nu şi oamenii. Aşa încât vorba din bătrâni lăsată, cine poate oase roade, cine nu… Nu!

Programul pentru acea după-amiază de deplasare la peste 500 kilometri de casă, pe undeva într-o zonă colinară se anunţa deosebit de atractiv. După câteva zile de muncă şi iar muncă, grea, uneori, meseria de reporter, primisem o invitaţie cu totul şi cu totul specială. Urma să mergem într-o pădurice, să poposim într-o poiană şi acolo – ei, aţi ghicit? – Să participăm la o chindie haiducească. Ştiu că vă lasă gura apă, mai ales acum în postul Paştelui, dar asta e! Câteodată, cam rar, e drept, îşi mai întoarce El, Domnul, faţa şi către cei ce bat drumurile pline de hârtoape, şanţuri şi chiar tranşee ale ţării. Numai că, din păcate, deşi totul părea că se desfăşoară cum nu se poate mai bine, ţuica nu era palincă, dar, oricum peste 40 de grade, telemeaua de oaie, ca şi slana, sărate cât trebuie şi nu mai mult, ca să tragă la cântar – fantastic, fraţilor, cum mai plătim noi sarea prin cele alimentare la preţuri de şuncă de Praga ori alte delicateţuri, că obrazul subţire cu cheltuială se ţine, dar, în sfârşit, să trecem – mielul fusese tăiat, jupuit şi curăţat, se mai cerea aprins doar focul. Pentru asta însă, trebuiau lemne. Aşa încât, mai marele peste ospăţ ne-a trimis prin pădurice să căutăm ceva găteje, vreascuri, căzături, orice uscătură, bună să se transforme cât mai grabnic în cărbuni încinşi. Cum ordinul şefilor nu se discută, ci se execută, am pornit care încotro. Unul dintre cei veniţi odată cu noi, care, pe drum, ne delectase cu câteva bancuri, cam vechi, dar asta era situaţia, un tip care avusese norocul să câştige la Caritas – da, aţi auzit bine, să câştige la Caritas – şi reinvestise, dobitocul, o parte din profit la mega excrocheria care a lefterit milioane de români, să trăiască Tatulici, că la bani are lipici – profit pe care l-a pierdut, bineînţeles, un bărbat care, până atunci, părea perfect normal, ne-a oprit din elan, strigându-ne: staţi! Pînă să ne dumirim ce are de gând, s-a repezit la dubiţa din care coborâsem şi a scos un ditamai toporul cu care a început să izbească bezmetic, cu un fel de furie oarbă, într-un copac tânăr pe care îl avea în preajmă. Până să îl oprească starostele petrecerii, căci ACESTA s-a repezit să îi curme fapta, noi ăilalţi încă nepricepând prea bine ce şi cum, ţapinarul, căci ceva mai devreme se lăudase că-i din neam de ţapinari, aproape reuşise să doboare arborele.
- De ce, măi omule, i-a strigat, smulgându-i toporul din mână, cel ce avusese ideea organizării ospăţului haiducesc, de ce? De ce-i sfârşeşti zilele, când mai are zeci, poate sute de ani de trăit? Că nici de foc nu-i bun. Nouă ne trebuie lemne uscate.
- Dar ăsta ce are? A fost contrat.
- Mai şi zici că eşti neam de pădureni, a primit răspunsul. Câte lemne verzi a pus mumă-ta în sobă să încălzească scăfârlia asta fără pic de minte? Piei din ochii mei, turistule!
Cum vorba din urmă suna ca o sudalmă, mai târziu, când lucrurile se liniştiseră, i-am cerut desluşiri asupra ei.
- Păi, omul cică lucrează în turism, prin nu ştiu ce mare oraş, dacă nu cumva prin capitală (ei, nu vă luaţi iar de Udrea…) Dacă aşa îi e felul şi cum vede un copac se şi repede cu toporul asupră-i, peste câţiva ani nu păduri o să avem, câte au mai rămas, ci… mai ştiu eu… poate Sahare. A propos, ştiţi bancul cu cămila? Nici eu.

Am mai spus-o şi o repet: de la o vreme încoace, ceva parcă nu mai e în regulă în satele şi comunele patriei. Parcă bate şi tot bate, din ce în ce mai tare, un vânt de nebunie care întunecă minţile oamenilor şi-i împinge la acte necugetate. |ntre ele, de departe pe primul loc: violenţa. Desigur, nu mă bate gândul că, vezi Doamne, ţăranul român a fost, dintotdeauna, cuminte şi blând ca un mieluşel, indiferent de situaţia în care s-a aflat. Făcând abstracţie  de cele aflate din balada Mioriţa, aşa ceva n-a existat şi nu va exista în vecii vecilor. Pentru că şi săteanul nostru e tot om, la urma urmei. Şi omul – se ştie – îşi mai pierde răbdarea şi răbufneşte, se înfurie şi scapă o sudalmă ori o scatoalcă (nu discutăm aici de recentul schimb de amabilităţi de la Sânpaul). Până la crimă însă e o distanţă ca de la ce până la pământ. Ori acum, în anii pe care îi trăim nu trece o zi de la bunul Dumnezeu în care să nu aflăm că un frate şi-a înjunghiat fratele, fiul şi-a omorât ambii părinţi, un nepot şi-am trimis, cu ferocitate greu de imaginat, bunicii în lumea drepţilor, iar vecinii, între ei, nu se văd în ochi şi nu ezită să-şi ia viaţa unul altuia cu sau fără vreo pricină. E greu de spus cum s-a ajuns aici, unde brutalitatea, cruzimea, gândurile şi faptele ucigaşe au pus stăpânire şi pe oamenii din mediul rural. Din câte-şi amintesc cei mai în vârstă, când – altădată – se întâmplă că un locuitor al satului să se dedea la acte violente, obştea, întreaga obşte, intervenea hotărât pentru sancţionarea aspră a vinovatului şi prevenirea încă din faşă a unor astfel de manifestări antisociale.
Cineva poate spune că: „Ei, da s-au schimbat vremurile şi altfel este lumea din ziua de astăzi.” Aşa o fi, nu zic ba, dar dacă vorba bună a fost înlocuită cu parul şi cuţitul, dacă locul înţelegerii ca între oameni şi buni creştini îl ia crima cea mai abjectă, atunci, iertat să fiu, prefer să ne întoarcem la acele timpuri pe care unii dintre noi, cei de vârsta a treia, ăia cu pensiile, duşmanii poporului, le-am prins în copilărie, când fiecare om de la ţară, mai sărac ori mai cu stare, mai bătrân ori mai tânăr se gândea să lase pe unde trece sau pe unde trăieşte loc de bună ziua, de bună pace între semeni. Pentru că fiinţa umană, cu ce are ea mai adevărat, spre lumină trebuie să tindă şi nu spre străfundurile întunericului. Iar la început, spune Cartea Sfântă, a fost cuvântul! Ori, poate, bâta?

Mai an aflam că într-o comună transilvană – Vârfurile – a fost demarată o iniţiativă demnă de interes: prima arenă privată de box din România în mediul rural. Şi dacă despre primul club sătesc de striptis înfiinţat tot prin zonă, n-am scris nici un rând că aşa e unii pudici – adică ruşinoşi – despre ringul cu pricina am avut numai cuvinte de laudă – ca şi Francisc Vaştag, de altfel, care la vremea respectivă venea aici cu lotul naţional de pugilişti pentru a pregăti asaltul asupra medaliilor de aur, argint şi bronz cu care eram obişnuiţi cândva. Felicitări, aşadar, din nou maestrului Nicu Lazăr, şi el cândva un boxeur de marcă pentru idee şi punerea ei în practică
În ceea ce ne priveşte considerăm că astfel de arene, unde tot omul se poate afirma în nobila artă – felicitări Lucian Bute pentru recenta centură de campion mondial, şi la mai multe, reunite desigur – este necesar să se înfiinţeze cât mai grabnic în toate localităţile rurale – dar şi urbane – ale ţării.
De ce?
Din numeroase şi binecuvântate motive.
Te iei, de pildă, la harţă cu fratele, părinţii, rudele – colaterale şi de gradul cinci, vorba domnului prim-ministru Emil Boc – prietenii şi duşmanii pentru vreo bucată de pământ. Nu pui mâna pe par să-i dai în cap vrăjmaşului şi să înfunzi apoi puşcăria. Îl inviţi pe cel care crezi ca ţi-a luat dreptul din bătrâni lăsat şi moştenit la un meci de box cu mânuşi şi cască de protecţie pe scăfârlie, aşa cum scrie la regulament. Să sperăm că protecţia asta din urmă n-o să mai existe, cică face rău la creier şi la lingurică.
Cine e făcut KO, este descalificat, ori pierde la puncte poate să-şi ia gândul şi de la obiectul disputei, adică de la partea de pământ în dispută, că pumni în ficat şi în figură a primit destui.
Corect, nu? Şi în cel mai deplin spirit sportiv, olimpic am putea spune, dar n-o facem.
Alt exemplu, întârzie cei în drept să-ţi elibereze un act de care ai neapărată nevoie şi pentru care ai făcut toate demersurile posibile şi imposibile ? Foarte bine. Adicătelea foarte rău, dar asta e situaţia. În consecinţă te interesezi cine se face vinovat de neglijenţă şi nu te duci să-i şopteşti ceva de mamă – că nu se cade şi te poţi trezi dat în judecată pentru insultă, ultragiu şi tulburarea liniştii publice. Ba chiar şi de sechestru. Să trăieşti nea Gigi, şi să-ţi vezi liniştit de oile matale….Civilizat şi cu voce caldă îl inviţi, pe ăl plătit să te servească şi care te ignoră ca un nesimţit ce este, pe ring. O directă bine plasată, câteva upercuturi, doua trei lovituri la plex şi te vei simţi uşurat şi în limitele ferpleiului, pardon de expresie. Garantez că data viitoare – dacă va mai exista o dată viitoare – vei primi documentul în termenul legal.
Un ultim exemplu privind utilitatea înfiinţării arenelor de box în toate localităţile rurale, dar şi urbane, din patria noastră România.
Au trecut aşadar, câteva luni bune şi vezi ca nici primarele, nici ceilalţi aleşi nu-şi ţin promisiunile făcute cu mâna pe inimă, cum altfel, că aşa au văzut la americani – în campanie, ba mai mult iţi pun taxe şi impozite de-ţi vine să crezi că vor să te aducă la sapă de lemn. La ce bun să ieşi cu pancarta în mână pe uliţă şi să vociferezi, când este limpede că foşti candidaţi, odată ajunşi în posturi cheie, la caşcaval, nu mai au urechi pentru prostime. Se impune, deci o replică: aşa încât \l inviţi la o partidă amicală de box.
Dar dacă refuză? – aud un glas. Dacă nu vor să urce pe ring… că doară şi laşitatea e crisă în legile politiceşti. Atunci ii pocneşti, stâlceşti, cotonogeşti la faţa locului, era cât pe-aci să vă sfătuiesc.
Dar mă abţin şi nu o fac. Nu de alta dar instigarea la violenţă se pedepseşte drastic, ei, nu în toate cazurile, se înţelege… de unde şi celebra melodie „Mihaela , draga mea/ Artistă de cinema/ Mihaela, Mihaela.” Apropo ce se mai aude cu orele alea de sport…

Încă de la venirea iernii în unele aşezări din ţară au apărut lupii. Care – precum le e felul, preluat şi de unii, tot mai mulţi bipezi, ce-şi zic oameni – atacă în haită. Animalele domestice de prin gospodării fiind în pericol, localnicii au pus capcane, să prindă fiarele pădurii. Lucru interzis de lege. Pentru fapta lor se pare că vor da socoteală, sălbăticiunile fiind pe cale de dispariţie şi, deci, legitim protejate.
La prima citire – o ştire banală despre o situaţie ce se repetă an de an şi căreia, la urma urmei, ţăranii nici nu-i dau cine ştie ce importanţă, atât a intrat în firea lucrurilor. O oaie – două, niscaiva găini, ceva sperietură… Dacă ai noroc şi prinzi – şi nu te prinde – vreun ditamai lupul – ce ministru de doi lei mai fu şi ăla cu acest nume de famelie – te alegi şi cu o blană pe cinste.
Cu totul altfel stă chestia cu trestia când e vorba de celelalte fiare: cele cu faţă umană. Mult mai perfide şi mai lacome, nu de foame atacă, ci pentru dobândirea din bunul şi averea altora, de bogăţii peste noapte, acestea s-au strâns tot în haite, temeinic organizate, în care fiecare are rolul său bine stabilit. Mai mult decât atât, ele, aceste hoarde netrebnice, nu acţionează la întâmplare ci după planuri migălos elaborate, au consultanţi juridici şi avocaţi de renume, excelenţi renumeraţi, care-i învaţă şi-i ajută cum să scape din chingile legii atunci când sunt agăţaţi. Că se mai întâmplă, totuşi, şi astfel de minuni.
Un lucru este cert: pentru lupii cu două picioare – ca şi pentru cei din păduri – nu există nici milă nici cruţare. Papă tot şi se ling pe bot! Numai că, dacă aceştia din urmă au o scuză , în însăşi firea şi portul lor natural şi, oricum sunt pe cale de dispariţie, primi – semeni de-ai noştri – n-au această scuză şi nici nu vom scăpa prea curând de ei. Dimpotrivă. Indiferent ce zic şi tot zic şi iar zic guvernanţii, se înmulţesc pe zi ce trece şi ne scuipă-n ochi cu vilele, piscinele, curvele şi maşinile lor luxoase.
„Homo hominis lupus est” – spuneau strămoşii noştri latinii. Într-adevăr. Pe zi ce trece mai mult omul devine lup pentru om. Dar, în definitiv şi la urma urmei, de ce n-ar deveni…!?! Are şi altă alternativă? Oricum, criză plăcută…

Dintr-un început, să ne punem de acord cu un lucru: dacă, vorba unui clasic, contemporan cu noi de altfel, vara nu-i ca iarna, nici viaţa de la ţară nu este ca la oraş. Care dintre ele şi unde anume este mai frumoasă depinde de gustul şi preferinţele fiecărui individ. Ceea ce este sigur însă şi nimeni nu ne poate contrazice, este ca ţăranul a dus-o, o duce încă şi-o va duce nu se ştie până când, greu, tot mai greu. Dacă depinde, îl loveşte, pe nepusă masă, pe el ori pe vreun membru al familiei, boala, posibilitatea unei intervenţii medicale rapide, dar şi calificate, este minimă. Pentru că ori există ei doctorii şi asistenţii şi farmaciştii şi pe la sate dar, din păcate, numărul acestora se împuţinează pe zi ce trece. De ce? Pentru simplul şi banalul motiv că este tot mai restrâns numărul absolvenţilor care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni îşi îndreaptă paşi către aşezările rurale ale ţării. Şi de ce ar face-o? Există, cumva, certitudinea că odată ajunşi acolo vor găsi unde să pună capul şi să mănânce o strachină de ciorbă, cu alte cuvinte le oferă cineva garanţia că, odată asumat apostolatul, li se vor oferi şi condiţii minime de existenţă? În niciun caz! Totul rămâne la latitudinea autorităţilor locale ale căror posibilităţi sunt, după cum se ştie , extrem de limitate. Pentru a nu mai vorbi de faptul că se constată şi suficiente situaţii când cei care ar putea să facă, totuşi câte ceva pentru noii veniţi, preferă să bage capul între umeri a neputinţă şi să nu mişte un deget. Ca să nu mai amintim că şi salariile absolvenţilor de învăţământ medical – mediu ori superior – sunt sub orice critică, insuficiente să trăiască nu de la o chenzină la alta dar nici măcar de la o săptămână la alta. Şi atunci care ar fi motivaţia pentru tânărul doctor, asistent sau farmacist să lase oraşul, cu tentaţiile şi avantajele sale şi să se stabilească – măcar pentru un timp – la ţară
- Dar înainte de 89 – aud o voce – cum de veneau şi rămâneau?
- Se cunoaşte cum – răspund. Prin repartiţie guvernamentală. Pe care absolventul, nu mă refer la cel cu suprapile, era obligat să o respecte. Ori, acum – e bine, e rău, greu de spus – aceste repartiţii nu mai există. Iar pentru a atrage specialistul, indiferent de domeniu, la sate e nevoie de altceva. Ce anume? Prime substanţiale de instalare, salarii care să-i îndestuleze cât de cât, condiţii decente de locuit, între altele. Pentru că de ridicarea nivelului de civilizaţie a aşezărilor rurale încă nici nu încape discuţie, prea ar suna a demagogie. De care toată lumea e sătulă până peste cap.
Cât despre crearea posibilităţilor ca medicii, şi asistenţii şi farmaciştii pensionari să poată lucra cu salarii întregi pe lângă pensii dacă se mută la ţară s-o lăsăm… că au avut ei grijă guvernanţii să le pună pofta-n cui. Noroc că vine FMI-ul şi să vezi ce trai pe vătrai ne aşteaptă. Dacă, se înţelege trecem teferi şi nevătămaţi de… criză. Nu de cea cardiacă ci de cea economico-financiară. Oricum …slabe speranţe.

Circulă în popor o snoavă conform căreia un individ , prins toamna târziu la furat ştiuleţi de porumb de pe câmp, ar fi ieşit basma curată datorită unei găselniţe avocăţeşti. În „Scânteia” – vă amintiţi, probabil, numele organului de presă al partidului, dacă nu , citiţi Jurnalul Naţional , excelentă ideea lui Marius Tucă – în „Scânteia”, aşadar, scria negru pe alb, că recoltatul cucuruzului în locul respectiv fusese încheiat cu câteva zile înainte de comiterea faptei. Aşa încât , cum spusele ziarului respectiv erau, la acel timp , literă de Evanghelie, ori, mă rog, ţinând cont de restricţiile vremurilor, cam ceva pe aproape, hoţul a scăpat nepedepsit. Că doar nu poţi să iei de unde nu mai ai nimic de luat. Deşi, în zilele noastre s-a demonstrat ca se poate. Vorba lui Nea Marin: „Daţi-mi o carte.” „S-a epuizat!” „N-are nimic, daţi-mi şi aşa!”
Frumoase vremuri, zic nostalgicii. Dar ce a fost, a fost şi mortul de la groapă nu se mai întoarce. Spre neplăcerea si nenorocul unora. Care, găsiţi fiind că-şi umpleau sacii cu cartofi de pe terenurile unor gospodari – să le zicem fermieri, deşi mai e mult până departe – s-au ales cu ochii umflaţi şi cu marfa înapoiată proprietarilor de drept şi cu proces penal. La care, de regula, ăi amărâţi pierd. Ăilalţi nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.
Geaba au susţinut împricinaţii, sus şi tare şi cu lacrimi de crocodil în ochi cum că ei crezuseră, văzuseră şi constataseră că barabulele fuseseră strânse înainte de venirea iernii şi că oameni sărmani ce se aflau adunaseră ce mai rămăsese sub pământul îngheţat bocna. Doar vreo trei-patru saci, să le facă oamenilor un bine si să le lase ogorul curat pentru însămânţările de primăvară. Zadarnic s-au jurat la toţi sfinţii şi au invocat buna lor credinţă, nimeni – că aşa e unii haini şi fără de suflet – nu a mers pe mâna lor şi toată lumea – şi onorata instanţa, se înţelege – i-a declarat buni de plată şi de cunoştinţă mai apropiată cu legea – mai ales că nu erau la prima abatere de acest gen. În care să considere avutul altora drept propriul lor avut. Că una e, de acum, să-ţi însuşeşti din bunul statului – chit că e vorba de mii de miliarde de lei – şi alta, cu totul alta , să atentezi la proprietatea privată. Dacă în primul caz un avocat bun de clanţă, o relaţie sus-pusă şi ceva verzişori daţi cui trebuie, te fac scăpat şi cu obrazul oleacă şifonat dar, totuşi, subţire, ce cu cheltuială se ţine, în cel de al doilea, chit că i-a furat o raţă care, mai apoi se găseşte, că se rătăcise de una singură, ori un bostan rămas pe câmp, confundat cu un bolovan mai mare şi, deci, rămas în decor precum într-o grădină japoneză, musai să plăteşti păcatul şi să fii întreţinut o vreme pe cheltuiala contribuabilului în stare de privare de libertate.
Asta-i fraţilor, şi-aşa să ştiţi, unde-i lege nu-i tocmeală! S-a văzut, recent, si la Braşov şi pe la Craiova şi pe mai ştiu eu unde. Precum în fabulă . „Egalitate, dar nu pentru caţei!” Că, doar se cunoaşte, aceştia nu muşcă. Doar latră. Şi cui îi pasă…? Caravana trece. Cu adoptarea legii bugetului, e ceva mai complicat. Ce să-i faci însă, aşa-i românul, citiţi guvernul, bun la vorbă, mai încet la faptă. De unde şi zicala: „Greu la deal cu boii mici.”

Un coleg de scoală, nu-i dau aici numele, pentru a nu fi acuzat că-i fac publicitate, aflat printre premianţii clasei, nu precum subsemnatul, dar să nu insistăm, la absolvirea liceului a dat examen de admitere la Facultatea de Medicina Militară şi a intrat. Printre cei dintâi – cum altfel. Copil de ţăran fiind, obişnuit cu libertatea pe care numai câmpia, spaţiile ample şi deschise ţi le pot da, a suportat cu destulă greutate rigoarea cazonă. Aşa încât, spre disperarea părinţilor, care-l şi vedeau doctor în uniformă şi cu epoleţi pe umăr, după anul trei de studii, s-a retras de la cursuri şi a luat-o de la început la Institutul Agronomic – specialitatea Horticultură. Pentru că asta îi plăcea. Reminiscenţe dintr-o copilărie frustrată, probabil, când ai lui neavând livadă, se ospăta din pomii roditori ai vecinilor. Că a procedat bine o demonstrează şi faptul că, la un moment  dat, era printre cei mai tineri şefi de fermă din ţară. Funcţie la care ajunsese datorită reuşitelor profesionale pe care le obţinuse. Iar dacă, lucru firesc, ca şi gazetar agrar ce mă aflu, am văzut multe livezi în viaţa mea, cu mâna pe inimă pot să jur că prea puţine, poate niciuna, nu se compara cu cea aflată în grija colegului meu de şcoală. Doar nu de pomană a fost adus s-o vadă, pe când se afla în vizită în România, celebrul MacNamara, fost ministru al apărării al Statelor Unite ale Americii şi, la un moment dat, şeful suprem al BIRD-ului.
Şi toate bune şi frumoase, ani în şir, până spre zilele noastre. Când pe el, excelent profesionist, pasionat până peste poate de meserie, l-a lovit o boală cruntă. Numele ei: politichia. Nu ştiu şi nu mă interesează de ce parte şi nici nu are vreo importanţă. Cert este că specialistul de marcă a ajuns primar. Nu că aş avea ceva, Doamne fereşte, cu primarii, că există şi printre dânşii oameni gospodari şi de treabă. Ca şi excepţii. Numai că acest coleg al meu, renunţase la medicină pentru a face horticultură şi dovedise, decenii de-a rândul, că ştie şi poate şi vrea să o facă. Şi atunci….
-       Ei, nu te mai mira atâta – aud parcă un glas –s-au văzut cazuri când tot specialişti de marcă în agricultură au ajuns, peste noapte, buticari sau şi mai rău. Câştigă mai bine, muncesc mai puţin – acesta e esenţialul! S-au schimbat vremurile, când toată lumea voia să devină Dom’ inginer, Dom’ doctor, ori Dom’ profesor. Cu meserii d’astea, mori de foame în ziua de astăzi. Pe când primar… eşti cineva, ai în mână şi pâinea şi cuţitul.
-       Haida de – răspund – poate prin marile oraşe ori printr-o aşezare rurală mai procopsită. Amicul meu e primar, însă, într-o comună amărâtă.
-       Dar dacă, aud iarăşi o întrebare – dacă omul tău vrea să schimbe în bine ceva, dacă, fiu al locului fiind, vrea să se implice?
-       Mda, ar fi un argument care i-ar putea explica gestul – îmi dau, cu jumătate de glas, acordul – dar cu mărul şi caisul şi gutuiul şi prunul şi piersicul şi cireşul, cum rămâne?
-       Ei, cum – primesc sec şi în derâdere replica – aducem din import.
Morala: că doar importul, face bun compotul!