Nr 17 (41) / 1-15 septembrie 2010

Text: George Ghidrigan

Sincer să fiu, dacă până mai ieri mă aflam în postura de adversar declarat al statului – uşure, că nu la statul ăla mă refer, ci la statul în faţa aparatului numit televizor -, începând de aseară îmi cer scuze şi, brusc, conform proverbului etrusc, îmi schimb această atitudine. De parcă aş fi primul ori ultimul care-şi schimbă convingerile, trecând dintr-o tabără în alta ori dintr-un – puşchea pe limbă! – partid într-altul. Că vorba ceea, ce mi-i stânga, ce mi-i dreapta, tot un drac! Dar, mă rog, asta-i altă poveste, interesul poartă fesul, se numea, parcă, melodia aceea din îndepărtata-mi – iată! – tinereţe. Dar, să revin la obiectul în discuţiei, de-i zic unii – şi pe bună dreptate-i zic –tembelizor. Adică scula – marfă, ce mai – care te tembelizează, adică te cam scrânteşte la cerebel. Nu cântăreţul. De ce anume mi-am schimbat părerea şi nu mai zic că e vreme pierdută să stai – ai, n-ai treabă – în faţa micului ecran, ei bine, mintenaş vă spun.

Aşadar, lenevos instalat pe laiţa cumpărată pe bani buni de la un târg de aşa-zise antichităţi, urmăream pe un post, canal adică, ştirile. La un moment dat se vorbea şi se arătau – ce chestie! – şi imagini despre un concurs sătesc. La care participau femeile, mai fragede, mai coapte şi răscoapte ale locului. Toate bune şi frumoase, până ce pe sticlă a apărut alături de reporterul ce transmitea de la faţa locului – de fapt, o fătucă, vorba lui Cristoiu – câştigătoarea. La întrebarea, atât de inteligenta întrebare, care a fost secretul reuşitei, premianta, o femeie ţapănă, cum mai sunt încă unele ţărănci de pe la noi – ce Dorobanţi, care Dorobanţi, de unde atâta Dorobanţi de fiţe – a răspuns: Secretul? Uau! Reţineţi, vă rog, am scris exact cum a fost pronunţată interjecţia: Secretul? Uau! a exclamat din nou, e mai multe, şi a început să le înşire. Ei bine, fraţilor, cumnaţilor, socrilor, nepoţilor şi verişorilor, cu mâna pe inimă vă jur, că acest Uau! mi-a schimbat radical viaţa şi atitudinea vizavi de TV. Era un Uau! hollywoodian, un Uau! de la San Remo, un Uau! de la Veneţia ori Berlin, un Uau! comun tuturor cetăţilor celebre – şi mondiale, cum altfel – ale filmului şi festivalurilor muzicale, un Uau! de super vedetă, de super stea, de super… glue, pardon, fără superglue, că aceea e o pastă de lipit rapid .

Uite, domnule, cum o ţărancă dintr-o comună oarecare, fără gaze şi canalizare, ca mai toate aşezările rurale din această ţară binecuvântată de Dumnezeu – grădina Maicii Domnului, o numesc unii – a ajuns datorită televizorului să se poarte, nu cum îi este datul, ci precum marile dive văzute pe micul şi marele ecran, cu izmeneli şi exclamaţii identice, trase parcă la şapirograf. Aşa încât, indiferent ce or zice unii ori alţii – gura lumii slobodă – eu atât vă spun: Uau! Că bine ne mai e! Şi peste toate, mai e şi criză şi vine şi iarna. Văleu, Văleu, Văleleu.