Nr 20 (44) / 16-31 octombrie 2010

Text: George Ghidrigan

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de Rai
Aşa începe cunoscuta baladă şi aşa demarează şi povestea mea. Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai, pe undeva pe lângă Constanţa, într-o localitate numită Palas – nume împrumutat de la zeiţa înţelepciunii Palas Atena –, acolo deci, la câţiva paşi depărtare de Marea Cea Mare, de-i mai zice şi Neagră, chit că-i albastră. Ca situaţia noastră de la o vreme încoace, în Dobrogea aşadar, se năştea acum vreo jumătate de secol o Mioară. Nu vă gândiţi la vreo fetişcană cu cosiţe aurii, că degeaba vă turtiţi imaginaţia. În fapt era vorba de… o oaie. Mai exact spus, de-o nouă rasă de ovine. Merinos de Palas a fost botezată. A cărei lână au atestat-o atât specialiştii romani, cât şi cei de prin cele străinatăţuri, şi putea fi comparată, din punct de vedere calitativ, cu cea a celor mai performante de pe glob. Drept pentru care, după cum era şi firesc, Mioara noastră a crescut într-un an, cât alta în 10, devenind într-un timp record preferata crescătorilor de ovine din zonă şi nu numai. Pe bună dreptate, creatorii ei aveau de e să fie mulţumiţi. Evident, strădaniile lor se materializaseră într-un lucru – fiinţă şi necuvântătoare ori behăitoare, vreau să zic, de folos. Să trăieşti nea Becali, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Numai că… fost-ai lele cât ai fost. Întrucât acum pe la Palas bate vântul într-o dungă şi mioarele-mi alungă, cum ar fi spus poetul. Mai pe şleau, există pericolul ca această rasă de nota 10, cum precizam, într-un viitor nu prea îndepărtat să dispară, la ora actual existând de „n“ ori mai puţine animale, oi şi batali, decât în urmă cu două decenii. Ca şi cu alte afaceri, şi nu folosesc ghilimelele, şi în aceasta se dovedeşte că noi, românii, suntem buni la pierdere. Drept pentru care tragem cuvenitul semnal: Beeee, sperând ca în măcar cel de-al doisprezecelea ceas acesta să fie auzit. Nu de alta, dar parcă exsită o tradiţie peste tot în lume, dar şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca ciobanul să aibă grijă de turma lui şi să n-o lase de izbelişte până ce-o mănâncă lupii, care-şi schimbă părul, dar năravul, ba!