Proteste de toamnă
Text: Roman Ştefănescu
În loc să-şi vadă de campania de toamnă de însămânţări sau de recolta de floarea-soarelui şi porumb, producătorii agricoli sunt nevoiţi să iasă în stradă pentru a-şi obţine drepturile. Drepturi pe care ar fi trebuit să le primească fără întâlniri, discuţii şi negocieri interminabile. După 8 luni de rezultate sterile, când singurul răspuns primit a fost cel că „nu se poate”, în loc de „să căutăm împreună soluţii”, tot domnul ministru îşi arată nedumerirea că anumite organizaţii nu mai vor să stea la aceeaşi masă. Nu aş numi-o a dialogului atâta vreme cât toate propunerile venite din partea reprezentanţilor agricultorilor s-au lovit de răspunsul negativ al celor care sunt puşi la conducerea ministerului să dea soluţii pentru producătorii agricoli. Menirea lor, poate nu o cunosc, este de a fi în slujba fermierilor români şi nu împotriva lor.
Odată cu anunţul că în toată luna septembrie vor avea loc manifestări de protest faţă de lipsa de soluţii a conducerii Ministerului Agriculturii, aceştia au şi lansat zvonul ingerinţelor politice în acţiunile preconizate a se desfăşura încă din data de 2 ale lunii. Nimic nou, am putea spune. O încercare disperată de a opri acţiunile agricultorilor prin întâlnirea cu câteva organizaţii de profil.
Cele câteva măsuri luate în mare grabă, nu rezolvă problemele grave cu care se confruntă, în această perioadă de criză, producătorii agricoli români. Marea lor majoritate, bunăstarea şi recenta subvenţionare a dobânzii la creditele pentru producţie, sunt hotărâri care nu au încă norme, iar aplicarea lor se va face cu mare întârziere sau chiar de la anul. Nimeni nu ştie cum ar trebui aplicate şi până la urmă cine ar avea acces la susţinere financiară pentru respectarea lor. Vestita „ motorină” se ia cu întârziere sau chiar deloc pentru că agricultorii nu au ştiut ce acte le trebuie. Plata directă pe suprafaţă se doreşte a se limita doar la contribuţia europeană, în timp ce PNDC-ul la taurine, ovine şi caprine există propunerea de a fi doar de 30% din cât ar fi trebuit să se acorde anul acesta. Chiar şi aşa, măsurile posibile a fi luate pentru anul 2010 şi acceptate de U.E. ar fi trebuit scrise şi notificate, cele obligatorii, nu toate.
Nimic nu s-a mişcat în ceea ce priveşte creşterea competitivităţii agricultorilor români pe piaţa intracomunitară şi în afara ei, nimic privind acordarea ajutoarelor de stat, nimic pentru reabilitarea sistemelor de irigaţii, nimic n-am auzit de realizarea de spaţii de depozitare a produselor agricole („Primul siloz” să fie nu doar cu numele), nimic nu s-a făcut pentru sectorul de legume-fructe sau piscicol, pentru producţia autohtonă de tractoare şi maşini agricole sau pentru a obţine mai uşor credite şi a putea atrage în acest fel fondurile europene pentru investiţii în agricultură.
De ce ne mirăm că agricultorii şi sindicatele ies în stradă, atâta vreme cât cererilor lor au rămas fără răspuns? Acţiunile din această lună nu sunt decât o formă de a atrage atenţia asupra situaţiei îngrijorătoare în care agricultura României a fost adusă prin lipsa de politici de susţinere a ei. Când toate ţările au luat măsuri de ajutor a agricultorilor din ţările lor, noi am considerat că agricultura nu contribuie cu un anume procent în PIB şi nu merită fonduri. Oare, mâncarea şi implicit siguranţa alimentară a românului se măsoară tot în procente din PIB?
Comerțul intracomunitar
Text: Roman Ştefănescu
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană ne-am procopsit cu libertatea de a vinde produse realizate în România oriunde în celelalte 26 de state membre fără a mai avea tot felul de” bariere”. Un comerţ, se spune liber, fără îngrădirea vreunei taxe vamale.
Toate bune şi frumoase, dar pentru cine? Pentru care ţară? Pentru ROMÂNIA în niciun caz nu a reprezentat un beneficiu.
Ba mai mult, s-a demonstrat, din balanţa comercială, că avem acum importuri, pardon,” schimburi comerciale libere” care fac un mare bine producătorilor autohtoni din orice domeniu ar fi ei.
Dacă ne referim la comerţul cu produse agroalimentare acesta a atins, în anul de graţie 2010, cote nemaiîntâlnite.
Ne plângem că, la anumite produse, carnea de porc spre exemplu, se aduce din afara graniţelor 70% din necesar, la legume-fructe, un procent apropiat,. Dar, ce nu aducem din afară? Mâncăm de oriunde din lumea aceasta numai produse realizate în ţară nu. E drept că puţine sunt situaţiile, din păcate, în care citeşti pe etichetă ”Produs în România”.
Să căutăm un vinovat sau vinovaţii pentru situaţia în care am ajuns ne-am duce direct la primul an de după revoluţie.
România nu are politicile necesare pentru o dezvoltare coerentă a agriculturii pe cel puţin 10 ani. Nimeni nu ştie sau nu „şi-a propus” lansarea acesteia pe baza investiţiilor în ferme eficiente. Ei bine, puteţi spune, fără să greşiţi, că s-au făcut investiţii de miliarde de euro, mai ales în ultimii ani. Aşa este, dar cu o investiţie nu faci” mare brânză”, cum bine se spune tot pe la noi. Aceasta trebuie urmată de altele pentru valorificarea producţiei, de găsirea de pieţe de desfacere. Nu suntem în stare să protejăm producătorii autohtoni, apelând, atunci când suntem incapabili de găsirea unor soluţii, la faptul că, vezi Doamne, piaţa este liberă, iar comerţul aşijderea, comunitatea, regulile europene sunt stricte şi nu avem voie să intervenim pe piaţă.
Şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns, odată cu comerţul nostru liber din uniune, lasă să intre, fără niciun control la graniţe sau la punctele vamale din interiorul ţării.
Ne trezim cu tot felul de boli şi dăunători importaţi, comercializaţi intracomunitar, că dacă tot dăm un ban, să fim şi noi în rândul lumii, să ne mai procopsim şi cu ceva dăunători ori boli de care n-am auzit pe deasupra, c-aşa-i în tenis, vorba răposatului Toma Caragiu.
Întreb doar, comerţul acesta-i atât de liber, încât chiar nu mai putem face niciun control acolo unde se impune? Măcar la produsele agroalimentare care vin din ţări cunoscute a evolua bolile respective? Cine plăteşte daunele totale pe care le au fermierii, în unele cazuri, fără o minimă barieră sanitară sau fitosanitară?
Fermier de România
Text: Roman Ştefănescu
Să fii fermier în România şi să poţi spune că venitul pe care îl ai din munca pământului este suficient devine un fel de ”Fata Morgana”. Cât despre posibilitatea de a face profit şi a mai face investiţii, nici gând. Ajungi să ai profit în baza facturilor emise şi neîncasate. Poate statul vrea să faci împrumut pentru a-ţi plăti TVA-ul şi celelalte impozite şi taxe. Apropo, umbla un zvon referitor la plata TVA-ului la încasare? N-aţi mai auzit ori văzut nimic legat de problema asta? Să sperăm ca măcar zvonul cu eliminarea impozitului minim să devină realitate, că roade a avut, peste 130.000 de fi rme şi-au închis porţile.
Ce înseamnă aceasta? Nu tu bani la buget, nu tu angajaţi, nu tu consum, şomeri la greu, bani de la buget pentru şomaj, şi ar mai f, dar nu vreau să fi pesimist. Toate-s bune şi frumoase: roade bogate sunt, fermierii nu au suferit de pe urma ploilor, la rapiţă nu s-a pierdut un bob, grâul nu a încolţit, a fost recoltat în totalitate şi este la adăpost în hambare, preţurile la kg sunt extraordinar de bune, iar fermierii vor avea profit de proporţii şi, în acest fel, nu vor avea nevoie de împrumuturi pentru reluarea anului agricol, chiar dacă dobânda este extrem de avantajoasă.
Aaaa… era să uit. Vor fi bani sufi cienţi pentru cofi nanţarea unor proiecte europene. Dar, poate nu ştiaţi, subvenţiile pe ha şi pe animal pe care le vor primi fermierii începând cu 2010 sunt peste media europeană, iar capacitatea de producţie a zootehniei româneşti a atins cel mai înalt vârf din istoria României, exportul de produse agroalimentare este unul nemaiîntâlnit, balanţa comercială fi ind cu plus. Dacă nu va ajuns, vă mai pot spune lucruri frumoase, că mai sunt. Cum? Ce spuneţi? Vise, taică?Ce-am putea face altceva? Să emigrăm, poate!? Să căutăm o altă Românie.
Joaca de-a zootehnia
Text: Roman Ştefănescu
De la începutul anului, conducerea agriculturii româneşti se joacă cu crescătorii de animale: ba că vor fi susţinuţi, ba că nu vor mai primi nimic. După 6 luni de zile, crescătorii de bovine sunt lăsaţi în voia sorţii fără niciun sprijin financiar. Este vorba de plăţile naţionale complementare directe (CNDP) care au reprezentat 571 de lei pe cap de animal.
Cine îi opreşte pe actualii responsabili ai destinelor agriculturii să nu dea aceşti bani? Bag seama că nu Uniunea Europeană se face vinovată, aşa cum vor să dea de înţeles crescătorilor de vaci. A devenit o obişnuinţă aruncarea pisicii în curtea UE ori de câte ori suntem noi neputincioşi în a rezolva o problemă. Şi aceasta ţine exclusiv de ministerul român al agriculturii.
Regulamentul 73 la care, onor conducerea ministerului, face referire spune că acesta se aplică în ţările unde legislaţia naţională nu defineşte categoriile de animale. Ori în România nu este cazul. Atâta vreme cât CNDP-ul, până acum, a fost acordat conform legislaţiei naţionale încă în vigoare, reprezentanţii organizaţiilor profesionale din sector nu văd care ar fi cauza pentru care nu ar putea fi acordată susţinerea financiară pe cap de animal ca şi până acum.
Numai dacă, şi probabil acest lucru se doreşte, se schimbă regula în timpul jocului. De ce?
Pentru ca toţi deţinătorii de bovine să se înscrie ca persoane fizice autorizate şi să plătescă impozit forfetar. Atenţie, 4.000 de lei impozit forfetar/2010 în condiţiile în care CNDP-ul se aplică pentru anul de cotă 2009-2010, încheiat la 31 martie 2010. Cum vine treaba aceasta domnilor?
Şi care ar fi miza? Doar 35% din ce s-a primit până acum. Nici combustibilul necesar pentru a duce vaca sau viţelul la abatorul autorizat aflat la sute de kilometri depărtare nu sunt plătiţi din aceşti bani.
Şi încă ceva. Efectivul notificat la Uniunea Europeană este de 1.400.000 de capete, cota de lapte de 3.2 miliarde litri( din care 1.093.000 tone pentru livrări la producători, 1.964.000 tone pentru vânzări directe şi 188.000 tone rezerva naţională) este un bun câştigat de producătorii de lapte din ţară şi se poate transmite din generaţie în generaţie sau vinde de către deţinătorul de cotă.
În 2010 plafonul maxim de acordare a susţinerii trebuia să crească cu 15%, de la 198 mil. Euro la 247,7 mil. Euro. Toate ţările U.E. cunosc faptul că sectorul creşterii vacilor de lapte a trecut printr-un an 2009 dificil cu preţuri/litrul de lapte sub costuri şi iau măsuri în consecinţă. Fac tot posibilul să crească susţinerea financiară anuală a acestora şi noi vrem să reducem cu 65% .Până la urmă ce se doreşte cu acest sector? Că de plăţi pe bunăstarea bovinelor n-am auzit nimic.
Oda nemulţumitului
Text: Roman Ştefănescu
Ministrul Agriculturii, Mihail Dumitru, este nemulţumit de afirmaţiile sindicaliştilor din agricultură, cum că “toate formele de sprijin pentru sectorul agricol au fost diminuate sau eliminate”. Cum altfel se prezintă situaţia? O vede domnul ministru “roz” şi numai producătorii agricoli suferă de daltonism?
Chiar domnia sa ne-a comunicat că din 13 scheme de ajutoare, identificate de actuala conducere a MADR, au rămas doar 6. Scapă cine poate. Acciza redusă pentru motorina utilizată în agricultură, marea realizare, sprijin pentru bunăstarea animalelor în sectoarele de porc şi pasăre, plata primelor de asigurare, ajutor pentru ecarisaj şi creditul de producţie cu dobândă subvenţionată. Şi restul au fost pierdute pe drum, cele 7 plus diferenţa până la 28 câte fuseseră identificate cu doar un an înainte.
Ca atare, fermierii şi sindicaliştii din agricultură chiar nu au motive de nemulţumire. Mai adăugăm, diminuarea plăţii pe suprafaţă, pentru perioada 2010-2013 la doar 80 de euro, cât este contribuţia UE şi fericirea este completă. Că statul român e sărac şi nu are bani pentru agricultură.
Producătorii agricoli au toate motivele să cânte “Oda ministerului agriculturii”. Vor obţine produse agricole competitive ca preţ pe piaţa europeană, că doar susţinerea pe suprafaţă, repet, este de nivel european (media europeană nefiind decât de 250 de euro/ha).
Cine va putea face faţă concurenţei la astfel de diferenţe de susţinere nu numai ca nivel, ci şi ca număr?
Produsele agricole vor fi obţinute cu costuri mari şi plătite, ca de obicei, prost, că-i piaţă liberă şi statul nu poate interveni.
Cât despre subvenţionarea dobânzii la creditele de producţie, nu am auzit nimic, încă, de nivelul la care va ajunge aceasta. Nici o dobândă nu va înlocui cele 30 de procente subvenţie din creditul de producţie, cât a fost până în decembrie 2009.
Irigaţiile sunt un vis frumos la care fermierii doar speră. Şi schimbările climatice din ultima vreme avertizează asupra problemelor globale de alimentaţie cu care se va confrunta omenirea nu peste mulţi ani.
Dacă producătorii agricoli vor fi decapitalizaţi, adio credite de investiţii pentru absorbţia fondurilor europene. Şi ce mare salvare pentru ţara noastră. Cică ajută la ieşirea din criză. Poate pentru alţii, căci fermierii nu vor avea cu ce acoperi partea de cofinanţare. Şi chiar aşa de-ar fi, adică să aibă cu ce cofinanţa, ori garanta, dacă nu-i în “horă”, n-are cum să joace. Câştigă cine trebuie, că doar de-aia-s inventate regulile, să fie schimbate. Şi, de cele mai multe ori, chiar în timpul jocului. C-aşa-i în tenis. Pardon, la accesat bani europeni. Chipurile sunt ai UE şi nu contează dacă merg într-o singură direcţie. Dar, nu cumva tot românul contribuie la bugetul European?
Ce tupeu! La membrii de sindicat şi de asociaţii profesionale din agricultură făceam referire. Cu atâta lapte şi miere dinspre ministerul pe care îl conduceţi, domnule ministru, puteţi dormi liniştit.
Trece vara…
Text: Roman Ştefănescu
Secetă în buzunarele fermierilor, secetă este deja şi pe câmp. Chiar dacă a plouat în ultima vreme, prin unele zone chiar cu risc de inundaţii, sunt multe zone cerealiere care abia dacă au văzut câteva picături de apă.
Ei bine, puteţi spune că se poate apela la irigaţii. Vin şi întreb – Care irigaţii? Ce se mai poate folosi din ”marile amenajări” care existau până în 1989? Nici măcar 10%.
Sunt peste 3 milioane de ha cu culturi care aşteaptă apa, atunci când arde pământul, şi a început deja, şi nu când le vine celor din minister să plătească datoriile.
Dacă furnizorii de energie nu-şi primesc restanţele, nici apă pe canale nu vor vedea fermierii
şi nici recolte care să acopere investiţia.
Oricum, în lipsa unor măsuri de susţinere a cheltuielilor cu energia, o vor folosi doar cei care se află la prima pompare, cel mult la a doua. Dacă luăm în calcul că la prima pompare o singură udare ajunge la 200 de lei, şi ar trebui date cel puţin două norme pe cultură, adunat cu cel puţin 2000 de lei/ha înfiinţatul, câtă recoltă ar trebui obţinută de fermier pentru a deveni eficient?
De preţurile la cereale nici nu mai vorbim. Chiar dacă media ar fi de 5 tone la ha, în cazul grâului, deşi este greu de crezut, şi tot nu ar fi de ajuns.
Lipsa unei politici coerente, a unei strategii de dezvoltare care să aibă la bază şi o susţinere financiară, va duce nu peste multă vreme la dispariţia interesului pentru agricultură. Numai cu dorinţa producătorilor agricoli de a cultiva pământul nu se poate face agricultură performantă. Degeaba România este brăzdată de râuri, dacă acestea nu sunt folosite. Este ca atunci când politicienii noştri îşi aduc aminte că există agricultori şi agricultură în această ţară. Că există potenţial. Da, există! Dar, din păcate, ÎNCĂ nevalorificat.
Tot aşa şi cu apa pentru irigaţii. Alţii n-au şi şi-ar dori măcar jumătate din capacitatea pe care o au râurile interioare din România pentru a furniza apa necesară agriculturii. Cum se spune „Scot apă din piatră seacă” şi nu există plantă care să nu primească „picătura de viaţă”, pentru a da întregul potenţial genetic de producţie.
Ar trebui regândit un sistem eficient de canale de irigaţii prin cădere şi cel mult cu o pompare sau două. Să se folosească actualele amenajări de la Dunăre doar acolo unde cheltuielile cu energia nu ridică preţul prea mult.
În ritmul în care se mişcă acum treburile în România, tare mi-e teamă că trece vara şi apă pe canalele existente, bune – proaste, cum sunt, n-o să vadă fermierii. În aceste condiţii, să nu vă întrebaţi: „De ce agricultura nu contribuie mai mult la PIB şi nici de ce am ajuns să importăm alimente peste 70% din necesar?” Oare cine-şi doreşte un scenariu atât de sumbru? Care băieţi au de câştigat? Dar la restul de peste 20 de milioane de suflete nu se gândeşte nimeni?
Alba, neagra cu agricultura
Jocul cu agricultura şi cu agricultorii nu aduce bunăstare nici ţării şi nici fermierilor. După cum prevesteam, răbdarea producătorilor a ajuns la limită.
Lipsa finanţării din agricultura autohtonă nu poate duce decât la creşterea nemulţumirilor fermierilor. În loc să se găsească soluţii de sprijin pentru fermieri, guvernaţii parcă fac tot posibilul pentru a amâna şi mai mult legislaţia care ar fi trebuit până acum să fie aprobată.
E o ceaţă totală în privinţa notificărilor care trebuiau să reglementeze finanţarea agriculturii până în 2013. Că de ce se va întâmpla după, până în 2020 cu Politica Agricolă Comună, tare mi-e teamă că vom fi iar spectatori.
Cât priveşte motorina, singura pentru care gândul şi-a dat mâna cu fapta, se aşteaptă rezultatul analizei comisiei europene. Că va fi peste două săptămâni sau peste două luni, cert este că vine oricum prea târziu. Dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată.
Pierdută este însă speranţa pentru recuperarea pagubelor suferite în urma calamităţilor de anul trecut. În lipsa unei legislaţii care ar fi trebuit să permită finanţarea, sau cum se spune mai nou, „trebuia bugetat” slabe speranţe sau bătălia este din start pierdută. Păi cine trebuia să bugeteze, să plătească. Pe fermieri nu-i iartă nimeni dacă nu-şi plătesc datoriile către stat.
La capitolul restanţe, onor ministerul agriculturii stă bine. Încă vreo 400 de milioane de lei mai trebuie daţi fermierilor. Şi poate că aceştia şi-ar fi făcut datoria dacă celălalt minister, al finanţelor, ar fi avut bani. Oricum, cel mai uşor pentru unii, ca şi pentru ceilalţi este ca să arunce pisica de la unul la altul. Unii n-au bani, alţii n-au acte.
Recentele proteste ale membrilor Agrostar şi Fnpar parcă a mai dat un imbold oficialilor.
Toţi fac declaraţii care sper să se materializeze cât mai repede în conturile agricultorilor.
Fermierii nu au cerut şi nu cer altceva decât drepturi egale cu ale celorlalţi fermieri europeni. Şi ce-i rău în asta?
Nu mai faceţi, domnilor guvernanţi, calcule privind sumele acordate acestora. Rezultatul, oricum aţi face, este de cel puţin două-trei ori mai mic decât în alte ţări UE. Competitivitatea produselor agricole româneşti pe piaţa comunitară, în atari condiţii, este inexistentă.
Trebuie bani la buget? Rezolvaţi piaţa neagră a cerealelor şi legumelor şi cel puţin 2 miliarde de euro sunt asiguraţi în visteria statului. Dar întreb şi eu ca orice cetăţean al acestei ţări, „Cine a avut şi mai are încă interesul pentru ca piaţa neagră să fie încă activă”? Vedeţi că e sezonul când încep să se înfiinţeze firmele de „negoţ” cu cereale. Sunt albe sau negre?
Gustaţi România
Text: Roman ŞtefănescuE bună, gustoasă, de calitate, nu arată nici rău deloc, e naturală. Nu, nu vă fie teamă! Nu a muşcat nimeni din ţara noastră, în afara celor care au prăduit-o de douăzeci de ani.
Aminteam doar de evenimentul desfăşurat la începutul acestei luni la Bruxelles, chiar în Parlamentul European, sugestiv intitulat „Gustaţi România”. Şi nu doar s-a „gustat”, ci chiar s-a „mâncat şi băut” pe săturate din produsele tradiţionale româneşti. Atâta vreme cât crescătorii de ovine şi caprine din România vor mai avea posibilitatea să le producă.
La câte s-au adunat în ultima vreme, ciobanul mioritic nu ştie pe unde să-şi mai scoată cămaşa: dări la stat, taxe sanitare, taxe la piaţă, identificarea electronică, îngrijirea păşunilor fără a primi plata pe suprafaţă, condiţii la standarde UE în stână şi multe altele. De parcă până acum, de zeci şi sute de ani, părinţii şi stră-străbunicii au mâncat numai produse obţinute industrial, în condiţii de maximă securitate sau acasă ori la stână nu au respectat minime condiţii de igienă la muls ori la facerea brânzeturilor tradiţionale.
Mai sunt prin ţară, poate, mentalităţi formate pe gustul produselor alimentare industriale şi cărora le este greu să înţeleagă că produsele obţinute în mod natural, prin metode tradiţionale, uneori chiar empirice sunt mult mai sănătoase.
Ne lipseşte doar promovarea, nu calitatea. Şi tocmai de aceea demersul Preşedintelui Sindicatului Naţional al Crescătorilor de Ovine şi Caprine din România, Marcel Andrei şi al europarlamentarelor Daciana Sârbu şi Viorica Dăncilă este unul remarcabil.
Cea mai bună promovare, aşa cum spuneau şi invitaţii, peste 200 de deputaţi şi funcţionari din Parlamentul European, este atunci când vezi, guşti şi-ţi place. Şi a plăcut.
Cui nu-i place brânza de burduf în coajă de brad de la Bran, telemeaua de Sibiu şi Braşov, caşul afumat, cârnaţii de Alba ori pastrama de oaie, toate bine unse cu palincă, ţuică de Zetea, vin de Jidvei, Pietroasele ori Ciumbrud, servite în compania muzicii populare româneşti?
Mai rămâne, cum scriam şi-n alte dăţi, ca aceştia să fie ajutaţi, sprijiniţi şi nu împiedicaţi în a practica meseria moştenită din generaţie în generaţie. Aşteptările crescătorilor de la guvernarea actuală sunt mari. Dar până acum nu s-a mişcat nimic.
Grupurile de producători
Forma de organizare cea mai bună pentru producătorii agricoli. Ce lipseşte cel mai mult fermierilor români este reprezentat de acea organizaţie care să asigure membrilor posibilitatea comercializării producţiei agricole.
Nu de puţine ori, dacă nu mai în fiecare an, fermierii se trezesc că bruma de producţie, realizată cu chiu cu vai, după un an de constrângeri financiare sau creditare din partea furnizorilor de input-uri (lucru care se întâmplă de 20 de ani încoace), nu are preţ şi nici cumpărător. Lucru curios, dealtfel, în condiţiile în care constatăm că aceleaşi produse agricole se importă pe bani buni din alte ţări ale UE sau beneficiază de facilităţile „comerţului intracomunitar” fără control în privinţa calităţii ori de alte bariere vamale, tarifare ori fitosanitare. Nu de puţine ori boli inexistente altă dată în România, acum fac ravagii prin culturile fermierilor noştri.
Cum se face că produsele noastre „beneficiază” de această concurenţă favorabilă, mai acerbă, tocmai în momentul în care fermierii încep să iasă pe piaţă cu produsele lor.
Dacă ar fi să facem referire doar la sectorul legume – fructe, grupurile de producători create până în prezent abia dacă depăşesc numărul 10. Şi acestea create cu mare greutate fie datorită legislaţiei greoaie în vigoare, fie datorită inexistenţei unei „interpretări unitare a legislaţiei” în teritoriu. Meteahnă mai veche care duce la exacerbarea birocraţiei, drumuri la „împărăţie” prea multe din partea agricultorilor şi în final renunţarea la proiect. Aşa cum se întâmplă şi cu cele care sunt finanţate parţial din fonduri europene. Şi ce ne mai plângem că nu cheltuim banii europeni. Oare de ce?
Revenind la grupurile de producători, acestea sunt recunoscute pe baza unui plan de afaceri prin care organizaţia se angajează ca anual, timp de cinci ani să se dezvolte. Pentru aceasta, grupul ar trebui să investească în dotări de tehnică pentru membri, maşini de transport marfă sau într-un depozit. După realizarea investiţiilor dintr-un an, grupul depune documentaţia şi primeşte înapoi 70% din valoarea investiţiei. Ce frumos! Dar ce greu în România!
Ca să primeşti 70% trebuie să investeşti, mai întâi, 100%. Trebuie să ai bani necesari, finanţarea. De 120%, cel puţin, cât îţi cere banca. Garanţia de la stat poate fi de maxim 80%. De unde pui diferenţa?
O soluţie ar putea fi primirea singurului sprijin, ajutorul de minimis, pe grup. Dar şi aici agricultorii, chiar dacă au hotărât în adunarea generală ca bani să meargă în contul grupului, au parte de interpretări bizare ale instituţiilor publice.
La toate acestea ar trebui să se mai adauge şi un procent de 10% din totalul vânzărilor grupului din anul precedent. Lucru care, cu bugetul actual al ministerului agriculturii, nu ştim când se va întâmpla. Cât priveşte alte ajutoare pentru sectorul legume – fructe nu mai există. Ca să existe ar fi trebuit notificate la comisia europeană. Deocamdată-i linişte. Şi totuşi, cum rămâne cu ajutorul de 15.000 de euro / fermă? Şi acesta ar fi doar un exemplu.
Impozitarea terenurilor pârloagă
O idee foarte bună. Chiar de lăudat, dacă ar fi să ne gândim că fiecare dintre noi a remarcat aspectul neplăcut şi dezolant al acestor terenuri.
Uneori ai senzaţia că teritoriul respectiv este părăsit şi că proprietarul, care ar fi trebuit să-l lucreze, s-a mutat cu tot cu căţel cu purcel te miri unde-n lumea aceasta.
Dacă ar fi să adunăm, aşa cum au făcut unii specialişti, anul trecut au rămas nelucrate aproape 3,5 milioane de hectare. Dacă această suprafaţă ar fi fost lucrată am fi constatat că beneficiul ar fi fost enorm. Ar fi câştigat atât furnizorii de input-uri, cât şi fermierii, dar mai ales bugetul de stat. Un buget prea mic, incapabil să susţină o agricultură aflată în suferinţă. O agricultură decapitalizată de impozite prea mari şi prea multe, de dobânzi prea mari la credite faţă de media europeană, de preţuri prea mici la produsele agricole.
La toate acestea mai adăugăm subvenţiile de cel puţin două-trei ori mai mici decât aceeaşi medie europeană, dacă ar fi să comparăm numai plata pe suprafaţă.
Ei, aici e aici. Treaba aceasta cu impozitarea ar porni şi de la faptul că sunt, nu puţini aceia, care au primit bani pe suprafaţă fără a respecta normele europene. Bunele condiţii agricole şi de mediu sunt cele care obligă la minime lucrări ale pământului sau îngrijire a terenului pentru a fi eligibil la plata pe suprafaţă. Şi s-au strâns ceva bănuţi daţi, de câţiva ani încoace, fără ca proprietarul să facă ceva. Aşa spun unii. Realitatea o ştie doar APIA.
|n condiţiile date, profitul celor care nu lucrează pământul este de 100 de Euro/ha, fără să ridice măcar un deget. Nu cred că sunt prea mulţi fermieri, cei performanţi poate, care să câştige o astfel de sumă/ha.
Şi atunci de ce să mai lucrezi pământul? Care ar fi motivaţia? Niciuna.
Doar faptul că cei mai mulţi fermieri sunt legaţi de pământul acesta pe care au crescut, din care ne hrănim cu toţii şi pe care n-or să-l lase de izbelişte cei ce îl apreciază la adevărata valoare.
De ce rămâne terenul nelucrat? Păi cine să-l lucreze domnilor din fruntea ministerelor şi de ce? Proprietarii, cei mai mulţi, nu mai au bani nici să-şi cumpere d-ale gurii ori să-şi întreţină copiii.
Fermierii, arendaşii, care va să zică, au renunţat treptat la a mai lucra prea mult teren. Tot din lipsa finanţelor. Suprafeţele lor au scăzut de la an la an.
Bătrânii care populează acum satele nu mai constituie o forţă pe care să te mai poţi baza să lucreze atâta amar de pământ.
Poate că se va ajunge ca cel puţin jumătate din suprafaţa arabilă a ţării să nu mai fie lucrată? De ce? Pentru simplul motiv că anul acesta nimic din ceea ce înseamnă sprijin pentru agricultură nu a fost notificat şi aprobat de Comisia Europeană. Şi atunci pe cine să impozitezi şi de ce?
